Ioana Stănilă: „Aș râde anxios până frica ar pocni ca un balon/ Pișcat cu degetul mare”
Recenzie de Clara Caradimu
Ioana: Sunt Ioana Stănilă, am 37 de ani, locuiesc în Sibiu. Scriu despre cărți pe pasaridehartie.ro. și despre tot ce îmi este drag pe ioana_pasaridehartie (Instagram
Prin versul care deschide poemul, Ioana sugerează că fericirea nu este doar o stare de spirit, ci și una fizică, marcată printr-o corporalitate incomodă: zâmbetul nu e simplă expresie, ci actul pielii de a se deschide, aproape violent („Are un zâmbet care deschide colțurile de piele”). Urgența cu care poeta vrea să vadă „cel mai fericit animal”, să fie prezentă în fața acestei fericiri („E urgent să îl văd” / „Și că e urgent să îl văd / Și să mă văd privindu-l”), nu o apropie de obiectul dorinței, ci, dimpotrivă, subliniază distanța, ca și cum această sete ar ascunde nevoia de confirmare că fericirea există și poate fi atinsă. În poemul Ioanei, fericirea devine o fixație, o dorință imposibil de împlinit, al cărei avatar, Quokka, joacă rolul principal într-un spectacol suprarealist, unde behăitul fălcilor, râsul delirant și anxios răsună ca un ecou.
Cel mai fericit animal
Are un zâmbet care deschide colțurile de piele
E urgent să îl văd pentru că
Aș râde anxios până frica ar pocni ca un balon
Pișcat cu degetul mare
Omul meu din pulbere de amarant
Îți repet de două nopți și jumătate
Că cel mai fericit animal din lume e Quokka
Și că e urgent să îl văd
Și să mă văd privindu-l
Și abia atunci să sparg în dinți semințele
Celui mai delirant râs
Și să-mi fie cerc chipul
Și fălcile să behăie rotunde
Să alunge indiferența, blazarea și plictisul
Așa cum alungă artificiile de sărbătoare
Păsările pe mare
Vrei ca și poemele tale să fie publicate la noi pe site? Ne poți trimite un grupaj prin formular! Răspundem cu feedback/sugestii de editare tuturor textelor primite!
