Alin Ionescu: „confortul vizual o să fie asigurat de secetă/ și de incendiile de vegetație
Recenzie de Clara Caradimu
Alin: Am terminat Litere și acum sunt doctorand la Sociologie. Aș vrea să am o carieră în cercetare. Scriu poezii din primul an de facultate (2018), dar am tot amânat să le public. Cred că acum e momentul și sper să vă placă.
Poemele din grupaj oscilează între o meditație intimă în care poetul pare că reconciliază cu un inevitabil sfârșit și o viziune amplă, colectivă, asupra condiției omului modern, pe care Alin îl dezbracă, punându-i sub lupă cele mai contradictorii și vulnerabile straturi de piele. Imaginarului contemporan (,,să vă luați de mână cu poftă și să vă inventați conspirații”; ,,confortul vizual o să fie asigurat de secetă și de incendiile de vegetație”; ,,ochiul lui Horus sclipește aprobator înroșit de la producția în masă”) îi sunt alăturate simboluri mitice (Icar, Horus) și elemente din universul intim (,,suntem noi 2 și construim capsule cu potențial/ să ne treacă prin furtunile de pe Neptun și/ să ne țină vii”). Versurile par confesiuni, dincolo de imaginile colapsului ecologic și de topica prăbușirii care revine obsesiv, există o căldură neașteptată. Poetul nu mustră omenirea, nu arată cu degetul, ci privește melancolic un peisaj deja instaurat, ca și cum numai dacă privim lucid și direct spre distrugere, mai există o posibilitate de recuperare (,,în caz că uităm unde am rămas și /o tot luăm de la capăt / lupta cu memoria nu e degeaba”). Poemele lui Alin te închid într-un cerc, te fixează în realitatea pe care o evocă, obligându-te să caști ochii spre dezastru, să rămâi în acea stare și să te întrebi ce este de făcut.
1.
nimic din ce ne-a satisfăcut
nu s-a dat la știri craterul de pe lună
pe care ai pus mâna în somn te-a trezit
prea devreme o atenție bombardată de
vocile refugiaților de lângă noi
acum ne uităm la o mare exactă
previzibilă în care înecul nu e o opțiune
și aș vrea să ne răsară glicină dintre degete
un spectacol mov care ne ia prin suprindere
nu pot să mă holbez la un perete alb
și să plâng am dezvoltat un sistem de apărare
autonom nu-l mai pot controla
la fel cum ironia mea ieșită din gura altora
ajunge un animal sălbatic imprevizibil
dacă știam ce urmează n-aș mai fi fost aici
să vă luați de mână cu poftă și să vă inventați
conspirații cu riscul de a crede în ele
confortul vizual o să fie asigurat de secetă
și de incendiile de vegetație
2.
simulez un dans pe statuia de marmură
un ritual pentru soarele întunecat
mulți Icari în jur actualizează mitul
deghizați în elicoptere de luptă
când aproape nu e niciodată destul de acolo
aproape e întotdeauna un eșec
oricât ai simula aterizarea
ochiul lui Horus sclipește aprobator
înroșit de la producția în masă
gardienii îl stropesc cu apă la intervale regulate
suntem martorii greței de după milenii
măcelărim procesul cu fața spre destinație
primate setate pe modul get rich fast
cineva o să-și aducă aminte de noi
pe drumul dintre două exoplanete
o să ne păstreze amuletele digitale în
muzee portabile – artefacte rare din antropocen
statuia crește în înălțime și greutate
alți Icari se alătură schimbă coregrafia
sunt prea departe dar soarele lor e
le fel de negru la fel de aproape
3.
în cazul în care nu găsim
un loc mai bun pentru starea asta
în cazul în care piatra funerară nu e gri
în caz că uităm unde am rămas și
o tot luăm de la capăt
lupta cu memoria nu e degeaba
toate deconectările din trenuri și avioane
nu sunt degeaba
fuga după starea ta de bine
îmi crește pulsul amețesc în
parcuri mai verzi și mai curate
decât ne permitem în capitala
cu 3 milioane și mult praf
suntem noi 2 cu lanțurile în spate
conducem buldozere moderne și
inventăm manete în numele fiecărui regret
care ne-a scăpat de sub control
suntem noi 2 și construim capsule cu potențial
să ne treacă prin furtunile de pe Neptun și
să ne țină vii
Vrei ca și poemele tale să fie publicate la noi pe site? Ne poți trimite un grupaj prin formular! Răspundem cu feedback/sugestii de editare tuturor textelor primite!
